Rolul principal al procedurii insolventei, astfel cum a fost acesta declarat in mod clasic, este recuperarea creantelor creditorilor unei societati in insolventa, in cadrul unei proceduri colective, cu participarea tuturor creditorilor interesati. Din acest motiv, puterea de decizie in cadrul procedurii insolventei este in principal la creditorii societatii in insolventa, acestia putand stabili directia procedurii prin votul dat in Adunarea Creditorilor si a Comitetului Creditorilor. Din acelasi motiv, rolul obisnuit al judecatorului sindic este de asigurare a legalitatii procedurii.

S-a facut astfel in practica o distinctie intre decizia de oportunitate (manageriala) a creditorilor si decizia de legalitate a judecatorului sindic, in sensul ca le este acordat creditorilor dreptul de a decide cu privire la desfasurarea/conducerea procedurii insolventei (de exemplu de a decide vanzarea unor bunuri, procedura de vanzare si pretul de vanzare) atata timp cat o astfel de decizie este luata in limitele reglementarii aplicabile (de exemplu, nu exista o interdictie de vanzare a bunurilor). Am putea spune chiar ca nu ar trebui sa existe o ingerinta a judecatorului sindic in decizia de oportunitate a creditorilor; creditorii sunt cei in principal interesati sa ia decizii ce pot conduce la recuperarea creantei lor.

Distinctia nu este evident una absoluta, iar in interpretarea data legii de catre instantele de judecata observam diverse abordari care fac volatila limita dintre cele doua notiuni. Unul dintre motivele principale ale unor interventii a judecatorilor in deciziile de oportunitate luate de creditori sunt celelalte principii care ar trebui sa stea la baza desfasurarii procedurii insolventei, in principal cel conform caruia procedura trebuie sa acorde debitorilor o sansa de redresare eficienta a afacerii.

Credem ca ideea expusa anterior in practica si doctrina in sensul ca acest principiu este subsidiar celui privind maximizarea gradului de recuperare a creantelor va fi si mai putin sustinuta, odata ce directia data de legiuitorul european prin Directiva (UE) 2019/1023 este de a sprijini in mod substantial restructurarea companiilor in dificultate financiara.

Existenta acestei balante fragile intre puterea creditorilor in insolventa si posibilitatea de interventie a instantelor in decizia creditorilor trebuie cunoscuta si avuta in vedere de orice actor de pe piata, care este nevoit la un moment dat sa participe ca si creditor intr-o procedura de insolventa.

Contextul in care pare sa fie cel mai dificil a se gasi limita exacta pana la care se poate manifesta decizia de oportunitate a creditorilor si de unde incepe puterea de apreciere a judecatorului, este in cazul confirmarii planului de organizare, iar practica instantelor ne confirma aceste dificultati.

Astfel, un plan de reorganizare propus in insolventa este considerat aprobat de creditori daca voturile sunt exprimate conform art. 137 si 138 din Legea Insolventei si daca a fost aprobat de o majoritate, stabilita conform art. 139 alin. (1) literele (A), (B) si (C). Insa, tot conform art. 139 alin. (1) litera (F) din Legea Insolventei, in procedura de confirmare a planului, judecatorul sindic trebuie sa verifice nu numai daca planul a fost aprobat in conditiile legii si contine toate elementele legale ci si posibilitatea de realizare/viabilitatea acestuia.

Consideram ca un plan de reorganizare neviabil inseamna un plan fara sanse reale de reusita, care ar putea face sa scada posibilitatile de valorificare a activelor si de recuperare a creantelor, fara ca masurile din acesta sa poata fi implementate, iar rezultatele estimate in plan sa fie atinse. Viabilitatea ar putea fi analizata dintr-o dubla perspectiva: (i) planul trebuie sa demonstreze un nivel ridicat de incredere ca aplicarea sa va restaura viabilitatea pe termen lung a societatii in insolventa; si (ii) planul trebuie sa fie suficient de amanuntit si de cuprinzator, pentru a putea asigura derularea reorganizarii in conditiile propuse fara ca, ulterior confirmarii planului, sa fie necesara completarea acestuia.

La o prima vedere, decizia de oportunitate pe care o iau creditorii cu privire la planul de reorganizare (in special cu privire la masurile de restructurare) nu ar trebui sa se suprapuna cu viabilitatea planului, care inseamna daca acest plan poate fi implementat cu succes sau nu. O alta interpretare ar insemna lipsirea totala a creditorilor de puterea de a lua o decizie de afaceri, de a aprecia perspectivele de business si (mai ales) concesiile pe care le pot face pentru a sustine redresarea societatii in insolventa.  

Cu toate acestea, profesionisti in aceasta materie au exprimat ideea ca de fapt verificand viabilitatea planului de reorganizare, judecatorul stabileste ca masurile propuse prin plan sunt sau nu oportune in raport cu datele care caracterizeaza situatia economica a societatii in insolventa si ca astfel decizia de oportunitate este supusa unui filtru ulterior, al judecatorului sindic.

In acelasi sens sunt si considerentele unei decizii recente emise de catre Curtea de Apel Timisoara in care s-a retinut ca atata vreme cat legea stabileste in sarcina judecatorului sindic atributii ce exced verificarii legalitatii planului, judecatorul sindic potentand jurisdictional prin controlul pe care il exercita inclusiv sansele de reusita ale planului, instanta a apreciat ca verificarea viabilitatii planului include si verificarea oportunitatii acestuia.

Apreciem insa ca stabilirea unei reguli cum este cea de mai sus este excesiva si invalideaza total puterea de decizie a creditorilor in insolventa. Chiar daca nu este exclus ca, in anumite situatii, aspectele care tin de oportunitatea planului sa se suprapuna cu viabilitatea acestuia, aprecierea asupra acestor aspecte ar trebuie sa se faca numai de la caz la caz, iar ingerinta in decizia creditorilor sa fie una proportionala.

Autor: Andreea Zvac (foto), Counsel Wolf Theiss