Devenite de mare actualitate si, in acelasi timp, subiecte sensibile, reglementarea lucrului la distanta si, respectiv, impozitarea muncii transfrontaliere incep sa preocupe din ce in ce mai mult pe plan national, tarile membre UE, dar si la nivelul Comisiei Europene. Chiar daca pare ca a fost usor lasata deoparte, este probabil ca, odata cu numirea noilor comisari europeni (care se va finaliza in cursul lunii noiembrie a.c.), analiza optiunilor de impozitare a muncii transfrontaliere la distanta in tarile UE sa fie reluata. Fiind un subiect complex, aflat in continua evolutie si avaind in vedere cresterea popularitatii muncii la distanta si a telemuncii, autoritatile locale si europene sunt de acord ca reglementarile fiscale actuale trebuie completate, astfel incat au aparut initiative recente menite sa aduca necesare si obligatorii clarificari.

In acest moment, la nivelul Uniunii Europene (UE) nu exista o legislatie fiscala unificata specifica pentru lucratorii la distanta. Impozitarea in UE este o chestiune complexa, deoarece fiecare stat membru are propriile lui legi si reglementari fiscale. Acum exista insa cateva principii si acorduri generale care impacteaza lucratorii la distanta in UE, astfel:

• Impozitarea pe baza de rezidenta fiscala vs. Impozitarea pe baza de sursa a venitului.
• Tratate de dubla impunere: pentru a preveni dubla impunere (impozitarea in doua tari pentru acelasi venit), tarile UE au semnat tratate de evitare a dublei impuneri intre ele si cu multe tari din afara UE. Aceste tratate stabilesc unde ar trebui sa fie impozitate diferite tipuri de venituri.
• Lucratori transfrontalieri: unele tari din UE au incheiat acorduri speciale pentru lucratorii transfrontalieri, care locuiesc intr-o tara din UE, dar lucreaza in alta tara. Aceste acorduri pot afecta locul in care sunt platite impozitele pe veniturile obtinute de persoanele fizice in cauza.
• Libertatea de circulatie: cetatenii UE au dreptul de a lucra in orice stat membru al UE, fara a avea nevoie de un permis de munca. Acest lucru inseamna, de asemenea, ca se pot muta intr-o alta tara si pot lucra de acolo de la distanta, in beneficiul angajatorului/ unei companii din tara de origine.
• Nomazii digitali: unele tari au inceput sa introduca tipuri de vize sau regimuri fiscale speciale pentru nomazii digitali. Acestea pot oferi conditii fiscale favorabile pentru a atrage lucratori la distanta din alte tari.
• Teleworking din strainatate: in timpul pandemiei COVID-19, multe tari din UE au emis orientari specifice pentru telelucratorii la distanta care prestau munca din strainatate.

Pe langa toate aceste considerente fiscale, nu trebuie neglijate nici alte arii conexe, cum ar fi siguranta si securitatea muncii, securitatea si acoperirea sociala (i.e., plata contributiilor de asigurari sociale si modul de a beneficia de protectie si servicii sociale etc.), aspecte care tin de dreptul muncii si conditiile minime specifice fiecarui stat etc.

Practica fiscala actuala aplicata la nivelul UE, intarita de Conventia-model a Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE) si Conventia-model a Organizatiei Natiunilor Unite (ONU), este aceea de impozitare a veniturilor salariale in tara in care angajatul isi exercita activitatea profesionala. Totusi, daca angajatorul nu are sediul permanent in tara respectiva si nici angajatul nu petrece, de exemplu, mai mult de 183 de zile intr-o perioada de 12 luni sau o perioada mai mare decat cea prevazuta in Tratatul de Evitare a Dublei Impuneri, dreptul de impunere asupra veniturilor salariale poate reveni statului de resedinta al angajatorului.

In mod generic, putem spune ca UE incurajeaza mobilitatea fortei de munca intre statele membre, dar Comisia Europeana este cea care, pana la implicarea altui organism international (de exemplu, OCDE), trebuie sa propuna diverse initiative pentru a facilita munca transfrontaliera si a armoniza legislatia fiscala.

De mentionat faptul ca perspective asupra impozitarii telelucratorilor transfrontalieri a oferit si Comitetul Economic si Social European (CESE), avand in vedere faptul ca in perioada pandemiei COVID-19 s-a lucrat foarte mult de la distanta. Post-pandemie, fenomenul in care angajatii, dar si alte tipuri de lucratori, au ales sa desfasoare activitatile din alte locatii, s-a extins si a dus la o crestere accelerata a numarului de lucratori transfrontalieri la distanta.

Acest lucru a fost posibil si datorita expansiunii digitalizarii si dezvoltarii tehnologice foarte avansate din ultima vreme, dar si ca urmare a faptului ca mentalitatea lucratorilor s-a schimbat radical dupa pandemie, iar o buna parte dintre acestia au imbratisat aceasta noua cale de a lucra chiar ca un nou mod si stil de viata.

Chestiunea esentiala de rezolvat, cu beneficiile tuturor celor trei parti implicate in acest tablou – angajat, tara de resedinta a acestuia si tara de origine a companiei pentru care lucreaza – este stabilirea clara a locului in care se impoziteaza veniturile astfel obtinute, iar determinarea acestuia ramane o provocare constanta in contextul fiscal actual.

Tendinte si propuneri

Exista numeroase provocari/ intrebari in impozitarea muncii transfrontaliere ce tin mai ales de alocarea drepturilor de impozitare intre tari. Dezbaterile pe subiect pornesc de la necesitatea gasirii acelui ideal echilibru intre flexibilitatea lucratorilor si necesitatea de a asigura o baza fiscala echitabila pentru tarile implicate. Au fost sugerate diverse reforme, inclusiv introducerea unor reguli fiscale standardizate pentru telemunca in UE, clarificarea statutului lucratorilor transfrontalieri si imbunatatirea cooperarii fiscale intre statele membre.

O posibilitate ar consta in perceperea impozitului in tara de resedinta a angajatului, intr-un mod similar, in general, impozitarii persoanelor care desfasoara activitati independente. Cu toate acestea, un argument impotriva unui astfel de regim este acela ca, din moment ce activitatea este in continuare desfasurata pentru angajatorul situat in alt stat, dreptul de a percepe impozit pe venitul angajatilor ar trebui sa ramana in tara angajatorului. La urma urmei, costurile cu salariile sunt deductibile la calculul impozitului pe profit datorat in tara angajatorului.

CESE sustine astfel tratamentul fiscal nediscriminatoriu intre lucratorii aceluiasi angajator care isi desfasoara activitatea din tari diferite, mai exact intre categoriile de lucratori care sunt prezenti fizic in tara angajatorului si cei care presteaza de la distanta din alta tara si sugereaza ca tara de origine a angajatorului sa fie optiunea preferata pentru impozitare. Acest principiu ar simplifica procesele pentru angajati si ar fi atractiv si pentru angajatori. Totusi, un mecanism de partajare a veniturilor ar fi esential pentru a compensa pierderea de venituri fiscale in tara de resedinta a angajatului. CESE recomanda ca autoritatile fiscale sa poata partaja veniturile fie folosind date reale privind prezenta fizica a persoanei in fiecare stat, fie utilizand o cheie macroeconomica standardizata .

Daca opinia CESE va fi implementata global, subiectul impozitarii veniturilor salariale obtinute de telelucratorii transfrontalieri va impune revizuirea acordurilor bilaterale si multinationale, precum si introducerea unor dispozitii noi in Conventia-model a OCDE.

Ramane de vazut cum va implementa Romania posibilele modificari propuse de CESE in Aviz, dat fiind faptul ca nu este inca membru al OCDE si nici in timpul pandemiei COVID-19 nu au fost adoptate masuri fiscale speciale.

Autori: Claudia Sofianu (foto stanga sus), Partener, liderul departamentului Impozit pe venit si contributii sociale, EY Romania
Maria Ciudin (foto dreapta), Consultant Senior, People Advisory Services, EY Romania
Olivia Rosca (foto stanga jos), Consultant, People Advisory Services, EY Romania