Inspectia fiscala este definita in Codul de procedura fiscala, iar aceasta definitie este preluata si de ghidul online pus la dispozitie pe site-ul ANAF ca fiind o activitate care implica, printre altele, verificarea legalitatii si conformitatii declaratiilor fiscale, a corectitudinii si exactitatii indeplinirii obligatiilor fiscale ale contribuabilului/platitorului, precum si respectarea prevederilor fiscale cat si contabile. Din punct de vedere practic, inspectia fiscala se finalizeaza, de cele mai multe ori, cu stabilirea de diferente de obligatii fiscale principale.

Cu toate ca exista un cadru legislativ reglementat privind atat procedurile (inclusiv din punct de vedere documentar) pentru desfasurarea unei inspectii fiscale, cat si termenele pana la care aceasta ar trebui sa se desfasoare, in practica exceptia a devenit regula. Abaterile de la aceste proceduri si termene sunt extrem de frecvente, fiind dublate totodata de o lipsa de flexibilitate si deschidere in abordarea inspectorilor asupra diverselor problematici fiscale ridicate. Desigur ca ne-am intalnit deseori cu astfel de situatii, de aceea credem ca ar fi util sa explicam pe scurt prin ce „le da de furca” o inspectie fiscala contribuabililor.

Premisele si impactul inspectiei fiscale
Unul dintre aspectele disputate privind inspectia fiscala apare chiar inaintea inceperii efective a acesteia si – in mod paradoxal – nu este unul de natura fiscala. Este vorba de analiza de risc efectuata de catre organul de inspectie fiscala competent. Pe scurt, in urma acestei analize fiecarui contribuabil/platitor ii este acordat un anumit nivel de risc care, in mod necesar, sta la baza procesului de selectie a contribuabililor care urmeaza a fi supusi efectiv unei inspectii.

Problema este, insa, ca nu exista transparenta si nici posibilitatea de contestare privind modul in care se stabileste un anumit nivel de risc pentru contribuabili/platitori. De ce spunem asta? Pentru ca in conformitate cu Codul de procedura fiscala, contribuabilul „nu poate face obiectii cu privire la procedura de selectare folosita”. Solutia la aceasta problema este, insa, un contribuabil proactiv, care sa incerce sa elimine aspectele ce ii afecteaza gradul de risc fiscal si sa nu-l mai creasca in mod inadecvat.

Asadar, o prima lectie practica pentru contribuabili este sa participe in calcularea corecta de catre autoritati a gradului lor de risc, solicitand autoritatilor sa excluda din acest calcul aspectele incorecte.

Un alt aspect care da nastere unor frustrari din partea contribuabililor/platitorilor se refera la modul de desfasurare si durata inspectiilor, a caror premisa declarata este de a se efectua in asa fel incat sa afecteze cat mai putin activitatea curenta a companiei si sa utilizeze eficient timpul stabilit pentru efectuarea acesteia.

In practica, insa, prelungirea acestora este, de multe ori, nejustificata sau justificata in mod neoficial de catre inspectori. Argumentele pe care le aduc vizeaza volumul mare de lucru cu care au de-a face, lipsa de personal bugetar pentru a acoperi lista contribuabililor vizati si asa mai departe. Rezulta, prin urmare, suspendari / prelungiri frecvente ale inspectiei, ajungandu-se in unele cazuri extreme ca, la data raportului final emis de inspectori, un an din perioada analizata sa fie deja prescris, aspect care nu-i opreste insa pe inspectori din analiza si stabilirea de obligatii suplimentare aferente. Acest lucru este contestat din perspectiva procedurala destul de frecvent in practica, cel putin in cazul contribuabililor mari pentru care si diferentele stabilite suplimentar ajung sa atinga sume foarte mari.

Cum se desfasoara inspectia fiscala – principalele problemele de natura fiscala ridicate in practica

Referitor la modul de desfasurare, este destul de bine stiuta orientarea spre forma a inspectorilor, uneori in detrimentul substantei. In practica, in ultimii ani s-a observat o imbunatatire in ceea ce priveste optica organului de control, dar aceasta schimbare nu este una fortuita. Prevederile legislatiei fiscale nationale au suferit modificari si clarificari, in incercarea de a se alinia cu prevederile impuse de legislatia fiscala europeana, dar si la cazuistica aferenta. Acest lucru a atras, in mod implicit, nevoia de „rafinare” a expertizei inspectorilor in felul in care judeca o speta fiscala data. Cel mai bun exemplu in acest sens poate fi specializarea anumitor echipe de inspectie in aria preturilor de transfer care, in prezent, este o arie de interes pentru multe societati (de unde si nevoia infiintarii unor echipe de control specializate).

Totodata, in ultimii ani, se poate observa o anumita tendinta din partea organelor de control privind ariile fiscale contestate in timpul inspectiilor fiscale. Practic, se pot identifica (si chiar intui) problemele de natura fiscala care pot deveni „hot topic” in timpul unei inspectii, uitandu-ne la modificarile legislative care apar si la gradul de claritate al acestora. Pe scurt, cu cat paleta de interpretare a unui act normativ sau a unei prevederi legale este mai mare, creste si gradul de preferinta al inspectorilor catre subiectul respectiv.

Nu exista in mod necesar o lista „fixa” a subiectelor problematice despre care putem spune ca, indiferent de categoria de contribuabil, va fi urmarita intocmai in eventualitatea unui control fiscal. Lista si materialitatea fiecarei arii de risc fiscal in parte difera pentru fiecare contribuabil, in functie de industria in care activeaza, precum si de volumul / frecventa tranzactiilor de o anumita categorie realizate.

Cu toate acestea, exista cateva arii de risc „cu greutate”, care se pot intalni in procentaj destul de mare in practica:
• Cheltuielile cu serviciile si TVA deductibila aferenta (cu o preferinta pentru serviciile intre societati afiliate) – inspectorii cer, in general, un volum covarsitor de informatii, pe hartie, si de multe ori nu reusesc sa cumuleze intelegerea asupra prestarii lor in scopul desfasurarii de activitati economice.
• Preturile de transfer – atat dosarul preturilor de transfer, cat si documentatia aferenta serviciilor prestate intre entitati afiliate.
• Probleme in a realiza trasabilitatea intre documentele justificative prezentate si desfasurarea de activitati economice.
• Orientarea pe aspecte privind forma documentelor si nu atat de mult pe substanta economica a tranzactiilor.

Ce am putea afirma cu destula certitudine este ca acolo unde exista deja un control de fond anterior (si eventual) destul de recent pentru o anumita perioada, aceleasi arii de risc vor fi cel mai probabil reproduse si la inspectia fiscala urmatoare la acelasi contribuabil. Posibila exceptie aici ar fi pentru acele arii unde s-ar fi emis deja o decizie judecatoreasca favorabila contribuabilului / platitorului, o solutie fiscala individuala anticipata sau un acord de pret in avans obtinut de contribuabil, de care urmatoarea echipa de inspectie trebuie sa tina cont.

Odata finalizata inspectia fiscala, rezultatele acesteia pot fi contestate de contribuabil – initial pe calea contestatiei fiscale, etapa ce are loc in fata autoritatilor fiscale, si mai apoi in cadrul unui litigiu ce se desfasoara in doua faze in fata instantelor judecatoresti.

Este important de stiut ca declansarea procedurii de contestare a rezultatelor inspectiei fiscale nu inlatura si nu suspenda prin ea insasi obligatia contribuabilului de a achita sumele stabilite suplimentar ori de a indeplini masurile dispuse de inspectori. Pentru a obtine asemenea efecte, contribuabilul are la indemana o serie de mecanisme, precum: furnizarea unei garantii organelor fiscale, obtinerea unei esalonari la plata, formularea unei actiuni in instanta prin care sa solicite suspendarea executarii actului.

Suplimentar, in functie de circumstantele specifice cazului, contribuabilul poate utiliza si anumite proceduri internationale precum „procedura acordului amiabil” pentru eliminarea dublei impuneri ce este prevazuta de Conventia privind eliminarea dublei impuneri in legatura cu ajustarea profiturilor intreprinderilor asociate (90/436/CEE).

Concluzii si recomandari
In urma experientei noastre practice extinse, putem afirma cu certitudine ca o comunicare buna intre contribuabil/platitor si organul de inspectie poate contribui la solutionarea unor dispute inca din faza muncii de teren a inspectorilor. Astfel, contribuabilul are sansa de a prezenta in timp util explicatii / documente pentru constatarile preliminare ale inspectorilor.

Alte variante ce merita explorate (mai ales de catre contribuabilii mari si/sau care au structuri complexe de implementat intra-group si nu numai) sunt cele privind acordurile de pret in avans, respectiv solutiile fiscale individuale anticipate (despre care am mentionat pe scurt intr-un paragraf anterior). Aceste instrumente, din diverse motive, nu sunt inca accesate suficient de catre contribuabili, desi acestea ar creste (intr-o anumita masura) certitudinea in cazul unui control fiscal pentru perioada pentru care au fost emise.

Desigur ca exista si posibilitatea clarificarii anumitor aspecte prin formularea unei scrisori catre Ministerul de Finante si/sau diverse structuri specializate cu competenta necesara pentru o anumita arie. Desi nu sunt opozabile, raspunsurile la astfel de scrisori pot cantari destul de mult pentru inspectori in elaborarea concluziilor acestora.

Speram ca precizarile si recomandarile noastre sa fie utile contribuabililor romani, pentru ca practica fiscala a momentului arata ca valul de controale ale autoritatilor va continua si in perioada urmatoare.

Autor: Andra Casu (foto), TAX Associate Partner, EY Romania