Directiva europeana privind cooperarea administrativa in domeniul fiscal, denumita DAC6, a fost recent transpusa in legislatia nationala printr-o Ordonanta de urgenta. Avand in vedere ca obligatia de raportare le revine intermediarilor sau contribuabilului relevant, iar printre intermediari se regasesc si institutiile financiare, vom analiza in continuare daca si ce ar trebui acestea sa raporteze.

Directiva spune ca intermediarul este orice persoana care proiecteaza, comercializeaza, organizeaza, pune la dispozitie pentru implementare sau gestioneaza implementarea unui aranjament transfrontalier raportabil, si orice persoana care, avand in vedere faptele si circumstantele relevante si pe baza informatiilor disponibile,  a cunostintelor de specialitate relevante si a intelegerii necesare pentru furnizarea acestor servicii, stie sau ar fi rezonabil de asteptat sa stie ca s-a angajat sa furnizeze, direct sau prin intermediul altor persoane, ajutor, asistenta sau consiliere cu privire la serviciile mentionate mai sus.

Bancile, insa, prin natura activitatii lor cotidiene, se afla preponderent in ipostaza de a oferi servicii bancare standard - de custodie, de administrare de active, de trezorerie, de brokeraj, nu si servicii de consultanta in legatura cu ele. Cu toate acestea, ar putea exista ipostaze in care bancile sa se afle intr-o situatie in care sa faciliteze, actionand doar la ordinul clientului, implementarea aranjamentelor. In acest caz apare, insa, intrebarea daca angajatul bancii care realizeaza aceasta operatiune ar putea fi in masura sa identifice un astfel de aranjament ca fiind raportabil si daca ar avea expertiza necesara pentru a face aceasta judecata.

Ar trebui sau nu bancile sa raporteze?

Daca ne gandim la obiectivele Directivei care urmaresc planificarea fiscala agresiva si obtinerea de beneficii fiscale, atunci ”intermediarul” ar trebui sa fie o persoana implicata activ in structurarea tranzactiei. Pentru ca, din punctul de vedere al Federatiei Bancare Europene (FBE), de pilda, pe care il impartasim, toate elementele din definitie - ”proiecteaza”, ”organizeaza”, ”pune la dispozitie pentru implementare”, ”gestioneaza implementarea” - necesita o implicare activa.

Tot FBE interpreteaza inclusiv partea a doua a definitiei intermediarului – ”inseamna, de asemenea, orice persoana care, avand in vedere faptele si circumstantele relevante si pe baza informatiilor disponibile, a cunostintelor de specialitate relevante si a intelegerii necesare pentru furnizarea acestor servicii, stie sau ar fi rezonabil de asteptat sa stie ca s-a angajat sa furnizeze ajutor, asistenta sau consiliere cu privire la proiectarea, comercializarea, organizarea sau punerea la dispozitie in vederea implementarii sau gestionarea implementarii”, ca fiind implicare activa.

Doar ca, in practica, este foarte greu de stabilit, in lipsa unor clarificari suplimentare, ce inseamna „ajutor” sau „asistenta”. Cum ar putea sa delimiteze o banca daca, intr-adevar, ofera „ajutor” sau „asistenta” la implementare sau, pur si simplu, ofera un produs standard unui client? Suntem de parere ca ar fi bine sa existe un test obiectiv care sa ajute in decelarea masurii in care banca ofera ajutor sau asistenta, o analiza care sa stabileasca daca, in lipsa implicarii bancii, aranjamentul in discutie ar fi putut fi implementat. Daca determinam ca implicarea bancii a fost esentiala pentru implementarea aranjamentului, mai departe ar trebui determinat daca, intr-adevar, exista acea expertiza necesara pentru ca banca sa se califice drept intermediar.

In esenta, deci, pentru a aparea obligatia de raportare, ar trebui sa existe o actiune activa din partea bancii pentru a implementa aranjamentul. Simpla informare a clientului bancii asupra regimului fiscal aplicabil unui anumit produs/serviciu, furnizarea catre acesta a opiniei unui consultant fiscal extern care sa specifice implicatiile fiscale ale unui produs/serviciu bancar, fara elemente de recomandare sau furnizarea de informatii pregatite de banca in acest sens (i.e. prospecte de emisiuni, diverse informari ale clientilor publicate pe site), nu ar trebui sa duca la calificarea bancii drept intermediar.

Ipostazele in care bancile ar putea fi intermediari

Din punctul nostru de vedere, doua  ar putea fi ipostazele in care bancile s-ar regasi intre intermediari: daca dezvolta sau pun la dispozitia clientilor produse sau servicii bancare care pot prezenta semne distinctive sau daca ofera asistenta in legatura cu implementarea unui aranjament raportabil.

In cazul in care bancile ofera asistenta, indiciile prevazute de Directiva care le transforma in intermediari se regasesc in special in randul semnelor distinctive specifice referitoare la schimbul automat de informatii si beneficiari reali (categoria D): ”un aranjament transfrontalier poate avea ca efect subminarea obligatiei de raportare instituita potrivit normelor prin care a fost implementata legislatia unionala in materie sau oricare alte acorduri echivalente privind schimbul automat de informatii referitoare la Conturile Financiare, inclusiv acorduri cu tari terte, sau care profita de absenta unor astfel de legi sau acorduri”. Practic, Directiva enumera sase situatii, in care intermediarii trebuie sa raporteze astfel de aranjamente. Aceasta categorie de semne distinctive nu necesita indeplinirea testului beneficiului principal, ci trebuie sa raspunda strict la intrebarea: a fost evitata obligatia de raportare aferenta schimbului automat de informatii si beneficiari reali? Daca raspunsul este afirmativ, tranzactia este direct raportabila.

Completari si suprapuneri

Practic, prevederile Directivei vin doar sa completeze anumite reglementari existente deja, cum ar fi regulamentul Common Reporting Standard (CRS), un standard global emis de Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica si  implementat din 2016, primul instrument pentru prevenirea evaziunii fiscale si imbunatatirea conformarii, prin includerea situatiilor in care, din anumite motive, obligatia de raportare CRS este evitata.

Model Mandatory Disclosure Rules for CRS Avoidance Arrangements and Opaque Offshore Structures (MDR) este o alta reglementare similara cu DAC 6.  MDR prevede obligatii de raportare catre autoritatile fiscale a aranjamentelor prin care se evita raportarea CRS si a structurilor offshore opace. Preambulul DAC6 face trimitere la acest reguli si la comentariile emise de OECD pentru a ilustra si interpreta categoria D a semnelor distinctive.

Directiva mai spune ca trebuie raportata orice tranzactie care implica un lant juridic sau de beneficiari reali lipsit de transparenta, cu utilizarea unor persoane, constructii juridice sau structuri offshore fara substanta si a caror beneficiari reali devin neidentificabili. Si in acest caz, avem o alta Directiva, mai noua, Directiva 4 AML, care isi propune chiar identificarea beneficiarilor reali ai unui cont, ceea ce ar usura sarcina celor care trebuie sa raporteze autoritatilor tranzactiile – intermediarii sau contribuabilul relevant.

In loc de concluzie

Recomandam bancilor pregatirea unei proceduri interne in asa fel incat sa poata  delimita usor tranzactiile raportabile de cele neraportabile si a justifica, in cazul unor eventuale controale, de ce anumite tranzactii nu au fost raportate. Bancile ar trebui sa analizeze potentialele obligatii de raportare din trei perspective: produsele si serviciile oferite, informatiile obtinute cu privire la comportamentul clientului pe parcursul furnizarii produselor si serviciilor, gradul de implicare al personalului pe zona de relatii cu clientii. Procedura ar trebui sa prevada inclusiv demararea discutiilor cu contribuabilul relevant si cu intermediarii care au asistat la structurarea tranzactiei pentru a stabili clar cine, cum, unde raporteaza, dar si care sunt persoanele responsabile sau, in cazul in care tranzactiile sunt neraportabile, sa prevada arhivarea documentelor, pentru a le avea la indemana in orice situatie.

Articol de Diana Coroaba (foto stanga sus), Partener PwC Romania si Monica Ardelean (foto dreapta), Manager PwC Romania